Povestea transsexualilor


Transsexualii bărbat – în – femeie care anterior au încorporat îmbrăcatul în haine de femeie în activităţi autoerotice sau în relaţiile sexuale cu femei trebuie să construiască poveşti sexuale care să îi distanţeze de trvestiţii care îşi afirmă identitatea ca femeie. Astfel homosexualii transsexuali au nevoia de a-şi construi poveşti sexuale care să îi despartă de bărbaţii „normali” hetero-sau homosexuali şi să îi „afilieze” la femei.

Identitatea sexuală (sau orice fel de identitate) este o proprietate individuală relativ statică. Bazându-se pe principiile interacţionalismului simbolic şi ale dramaturgiei, cele mai multe cercetări asupra „lucrului cu identitatea” se centrează pe felul în care oamenii folosesc limbajul pentru a-şi construi o imagine despre sine De exemplu, părinţii lesbienelor şi homosexualilor folosesc discursul despre gen, sexualitate şi părinţii pentru a se prezenta pe sine ca fiinţe morale şi pe copiii lor ca fiind normali. Wolkomir (2004) arată că femeile neo-creştine căsătorite cu bărbaţi „foşti homosexuali” îşi construiesc identităţi feminine stereotipe prin redefinirea homosexualităţii şi supunerea retorică în faţa lui Dumnezeu.

Realizarea poveştilor (naraţiunilor) despre sine este o formă esenţială de lucru cu identitatea. Atunci când oamenii îşi pierd capacitatea de a-şi povesti propria biografie, de fapt „îşi pierd sinele”, aşa cum se întâmplă cu unele persoane care suferă leziuni cerebrale. Naraţiunea sau povestea sinelui implică sublinierea, ignorarea şi interpretarea selectivă a unor experienţe biografice adesea contradictorii astfel încât să rezulte o poveste coerentă. Povestea sinelui este povestea persoanei privitor la relaţia sa cu evenimente relevante pentru sine în decursul timpului.

Spre deosebire de abordările conform cărora poveştile transsexualilor semnifică existenţa unei tulburări psihologice, cum este tulburarea de identitate de gen, relevând experienţe fenomenologice trecute sau procese sociale anterioare de feminizare, abordarea narativă examinează povestea biografică ca mijloc de exprimare a identităţii transexuale. Abordarea narativă poate clarifica parţial care este rolul sexualităţii în construirea identităţilor transexuale.

„Poveştile sexuale” sunt naraţiuni ale vieţii intime care sunt create şi împărtăşite de indivizi şi grupuri. Se pare că indiferent care este etiologia comportamentului sexual al unei persoane oamenii au nevoie de a introduce în naraţiunea existenţei lor identitatea sexuală, iar adaptarea unei identităţi sexuale devine o opţiune după ce poveştile sexuale sunt disponibile la nivel cultural. Conform cu Plummer (1995) abordarea poveştilor sexuale de către persoană face parte din tradiţia intelectuală a constructivismului social.

Transsexualii bărbat- în– femeie sunt fie homosexuali (atraşi de bărbaţi), fie autoginefili (excitaţi de gândul că ar fi femei). Autoginefilia  este parte a familiei tulburărilor „ţintei erotice” (parafiliile), care includ dorinţa sexuală faţă de copii şi faţă de animale.

Identitatea sexuală este legată de mediul cultural. Poveştile despre sine pot fie să submineze, fie să reproducă tiparele principale ale naraţiunilor culturale. Scriptul sexual prescrie diferite tipuri de comportamente sexuale şi sentimente pentru bărbaţi şi femei. Deşi scriptul sexual de gen poate spijini inegalitatea în relaţiile heterosexuale creând expectaţia ca bărbaţii să fie dominanţi sexual iar femeile să fie submisive, ele pot fi de asemenea resurse prin care persoana îşi construieşte identitatea de gen.

În general transsexualii se văd pe sine ca fiind în căutarea sinelui autentic. Apelând la discursul terapeutic, mulţi transsexuali lucrează cu sârg pentru găsirea „adevăratului eu”. Datorită faptului că psihiatria foloseşte comportamentul sexual ca parametru pentru ceea ce înseamnă a fi homosexual, heterosexual, travestit, sau transsexual, transsexualii au nevoie să se localizeze „lingvistic” în acest cadru al identităţilor, respectiv trebuie să se afilieze la transexuali şi să se dezafilieze de alte identităţi sexuale.

Cercetările arată că transsexualii în tranziţie se tem adesea şi se simt ameninţaţi de hărţuială şi violenţă pe stradă, discriminare medicală sau la locul de muncă, reprezentarea în mass-media, stigmatizarea publică, medici şi terpapeuţi neânţelegători, poliţia care are prejudecăţi, birocraţii guvernamentali şi grupurile exclusiviste de femei.

Transsexualii au tendinţa de a-şi actualiza cu atenţie biografia sexuală pentru a arăta că sunt într-adevăr „transexuali adevăraţi”.

Poveştile sexuale ale transexualilor cuprind: amintiri ale masturbării fiind îmbrăcaţi în haine de femeie sau fiind excitaţi de hainele de femeie; relaţii sexuale cu femei; încorporarea îmbrăcăminţii feminine în relaţiile sexuale cu femei si relaţii sexuale cu bărbaţi

Transsexualii simt nevoia să se diferenţieze de travestiţi. Mulţi din ei spun că se îmbrăcau în haine de femeie cu ani înainte de a-şi începe viaţa sexuală, implicând faptul că dacă au început să se îmbrace astfel înainte de pubertate atunci cu siguranţă nu sunt travestiţi. Deşi cultura priveşte erecţia ca fiind un semn al bărbăţiei, transexualii au tendinţa de a-şi justifica  erecţiile spunând că acestea sunt răspunsuri biologice care nu pot fi suprimate. O altă strategie de distanţare de travestiţi este aceea că transsexualii nu ar avea nevoie să se îmbrace în haine de femeie pentru a se excita. Transsexualii susţin că îmbrăcămintea feminină evocă sentimente care merg mult mai departe de erotism şi că pentru a fi mai feminini îşi schimbă treptat înfăţişarea în totalitate.

Posted in Orientarea sexuala Tagged with: , , ,
%d bloggers like this: