Sexualitatea la varsta a III-a


Vârsta a III-a este o etapă de dezvltare sexuală ca oricare alta de pe parcursul vieţii. Sexualitatea, adesea folosită ca termen general pentru sentimentele şi comportamentele finţei umane, legat de sex, cuprinde atât comportamentele sexuale cât şi dorinţa sexuală.

Sexualitatea este defintă ca răspuns erotic psihosocial care poate fi exprimat independent sau împreună cu altele printr-o varietate de acte sexuale care pot diferi ca tip şi  frecvenţă pe măsură ce persoana înaintează în vârstă. De exemplu, sexualitatea şi comportamentul sexual la copil se bazează în special pe curiozitate. În adolescenţă dezvoltarea sexuală începe să furnizeze un sens al identităţii, o oportunitate de trăire a intimităţii, libertatea de a explora şi a se simţi confortabil cu propriul corp şi şansa de a deprinde abilităţi care vor fi utile în tranziţia spre o perioadă adultă. Dezvoltarea sexuală a adulţilor tineri cuprinde trecerea de la dependenţă la independenţă şi apoi la legături sexuale şi formarea unui cuplu. Comportamentul sexual la adultul tânăr seveşte scopului de a procreea şi consolidării legăturii de cuplu. Acesta se schimbă la mijlocul vieţii, dezvoltarea sexuală schimbându-şi scopul primar de la procreere la plăcere. Activitatea sexuală la persoanele mai în vârstă continuă să fie o expresie sexuală satisfăcătoare şi se leagă mai direct de motivaţia, nevoile şi satisfacţia partenerilor.

Dezvoltarea sexuală la vârsta a III-a a fost încă puţin studiată. Un studiu al Asociaţiei Sănătăţii Reproductive (2002) arată că 52% din bărbaţii cu vârsta între 50 şi 59 de ani, 26 % din cei între 60 şi 69 de ani şi 27% din bărbaţii de peste 70 de ani au activitate sexuală mai mult de o dată pe săptămână.

La ora actuală femeile trăiesc în medie 82 de ani, astfel că o treime din viaţă este după menopauză şi 25% din activitatea sexuală a femeii se desfăşoară la vârsta a III-a.

Sexualitatea la vărstnic este o culminare a tuturor proceselor de dezvoltare pe care persoana le-a trăit până atunci. Cele mai multe schimbări se petrec subtil şi cele mai multe persoane continuă să se vadă pe sine însuşi ca fiind aceeaşi persoane care au fost întotdeauna.

Cumings şi Henry (1961) au descris pentru prima oară teoria dezangajării (Disangagement Theory). Autorii susţineau că la bătrâneţe individul şi societatea se retrag reciproc unul faţă de celălalt în 4 etape. Prima etapă începe la finalul vârstei mijlocii, când rolurile tradiţionale cum sunt acelea de angajat şi părinte devin mai puţin disponibile sau mai puţin importante deoarece se restrânge cercul social al persoanei din cauză că prietenii mor sau se mută în altă parte. În a doua etapă persoanele anticipează, se adaptează şi participă la această îngustare a sferei sociale prin renunţarea la multe roluri pe care le-au avut şi prin acceptarea acestei dezangajări sau desprinderi. În a treia fază, pe măsură ce oamenii devin tot mai puţin centraţi pe rol, stilul lor de interacţiune se schimbă de la activ la pasiv. Şi ultima etapă, datorită acestor stiluri mai pasive de interacţiune persoanele vârstnice ai o posiobilitate mai mică de  alegere a uno roluri noi astfel creşte probalititatea de a se dezangaja (desprinde) şi mai mult.

Teoria Dezangajării susţine că participarea vârstnicului la procesul de dezangajare este universal şi voluntar. Palmore (1999) spune însă că această teorie perpetuează discriminarea, începând cu pensionarea forţată până la internarea obligatorie într-o casă de bătrâni pe principiul că bătrânii doresc oricum să se retragă.

O teorie opusă este Teoria Activităţii, care spune că persoana îmbătrâneşte în mod confortabil dacă participă la activităţile zilnice şi este ocupată (Lemon, Bengtson şi Peterson, 1992). Conform cu această teorie, cu cât persoana este mai activă şi are mai multe roluri cu atât îi creşte satisfacţia de viaţă şi cu atât va trăi mai mult. Multe persoane vârstnice cred că activitatea este cheia îmbătrânirii frumoase, astfel că mulţi gerontologi susţin această „etică a ocupaţiei”.

Se pare că cel mai important semn de satisfacţie nu este numărul absolut de roluri sau activităţi, ci cât de aproape este nivelul de activitate de nivelul pe care îl doreşte individul. Aceasta este teza de bază a Teoriei Continuităţii, care spune că fiecare persoană gestionează perioada vârstei a III-a în manieră similară cu cea în care a gestionat perioadele anterioare de viaţă. Vârsta a III-a este momentul de reflecţie asupra propriei noastre vieţi şi a propriilor noastre roluri. Sarcina developmentală a vârstei a III-a este descrisă în termeni de integritate a eului şi disperare a eului. Integriatea eului este privită ca acceptarea a modului de viaţă. Incapacitatea de gestionare a acestui stadiu este numită de Erikson desperare a eului. Disperarea eului este o stare de conflict între modul în care persoana a trăit şi continuă să îşi trăiască propria viaţă, fiind o experienţă subiectivă a lipsei de satsfacţie, dezamăgerii sau dezgustului legat de cursul propriei vieţi, împreună cu convingerea că dacă i s-ar da o altă şansă, persoana şi-ar trăi viaţa în mod diferit. Aceste persoane ajung la disperare şi astfel se tem de moarte.

Cele două teorii par să fie adevărate mai ales în ce priveşte sexualitatea. Dacă persoana a dezvoltat o integritate a eului atunci are o şansă mai mare de a accepta sexualitatea şi de simţi că deţine controlul. Satisfacţia în viaţa sexuală de până la vârsta a III- a este cel mai bun predictor al satisfacţiei sexuale la vârsta a III-a .

Activitatea sexuală descreşte pe măsura înaintării în vârstă, dar nu şi satisfacţia sexuală. De fapt vârstnicii spun de multe ori că activitatea lor sexuală nu descreşte, ci evoluează.

Masters şi Jonson (1966) s-au concentrat mai ales asupra senescenţei, respectiv slăbirii şi declinului corpului, precum şi pe ciclul răspunsului sexual şi schimbările care apar la persoanele de peste 40 de ani. Atât la femeie cât şi la bărbat ciclul răspunsului sexual constă din patru faze: dorinţa, excitaţia, orgasmul şi rezoluţia. Dorinţa rămâne stabilă pe parcursul vieţii, cel puţin până la a 9-a decadă a vieţii. Multe studii au arătat că frcvenţa activităţii sexuale poate să scadă odată cu înaintarea în vârstă, dar dorinţa pare să rămână constantă.

Faza de excitaţie sexuală este cea mai afectată de vârstă. La femei, declinul şi în final cetarea producţiei de estrogen la menopauză poate duce la atrofierea  ţesutului urogenital şi la descreşterea globală a vasocongestiei genitale şi lubrifierii în timpul excitaţiei. La ambele sexe apare o prelungire a fazei de excitaţie, care poate necesita o stimulare genitală mai directă.

Orgasmul tinde să fie faza cea mai puţin afectată de vârstă. Bărbaţii au nevoie în general de stimulare directă susţinător şi au nevoie de mai mult timp până la apariţia orgasmului. De asemenea volumul de spermă ejaculată poate fi mai mic, ca şi forţa ejaculării. Femeile care sunt multi-orgasmice rămân la fel pe tot parcursul vieţii. Unele femei pot simţi durere în timpul orgasmului datorită faptului că contracţiile orgasmice ale uterului şi vaginului sunt mai puţin ritmice şi coordonate.

Faza refractară este afectată mai ales la bărbaţii vârstnici. Faza de rezoluţie, care urmează orgasmului, şi în felul în care bărbatul se întoarce la lipsa de excitaţie se scurtează. Perioada refractară, respectiv intervalul de timp după care bărbabatul poate ajunge din nou la orgasm poate creşte până la 12-24 de ore. Această perioadă creşte pe măsură ce bărbatul înaintează în vârstă. Femeile tind să nu aibă o perioadă refractară, dar îmbătrânirea poate duce la lipsa dilatării cervicale.

Alte modificări care apar odată cu înaintarea în vârstă la femeie includ scurtarea şi îngustarea vaginului, şi creşterea probabilităţii secreţiilor vaginale şi creşterea probabilităţii de infecţie. Cistita apare mei frecvent la femeile vârsnice în prezenţa uretrei atrofice. Scăderea nivelului de estrogeni poate de asemenea să ducă la scăderea în dimensiuni a clitorisului, incontinenţă la stres, albirea şi rărirea părului pubian. Terapia de înlocuire cu estrogeni previne sau reduce multe din aceste probleme. Înlocuirea cu estrogeni poate însă să crească riscul unor tipuri de cancer şi a infarctului miocardic la femei şi astfel se utilizează cu prudenţă.

Femeile care rămân active sexual au mai puţine probleme în menţinerea sănătăţii genitale, astfel că se naşte întrebarea dacă aceste schimbări de la vârsta a III-a se datorează îmbătrânirii sau altor fenomene, cum sunt boala, lipsa de activitate sexuală sau medicaţia.

La bărbaţi, odată cu îmbătrânirea apar o serie de modificări fizice normale. Scade secreţia de testosteron, care se stabilizează în jurul vârstei de 60 de ani. Testiculele descresc ca mărime şi fermitate, scade producţia de spermă şi prostata creşte în dimensiune. Scade ca volum lichidul pre-ejaculator, erecţiile pot fi mai puţin durabile şi ferme. Bărbaţii rămân adesea fertili pe parcursul întregii vieţi.

La vârsta a III-a creşte prevalenţa disfuncţiei erectile, probabil mai degrabă  datorită diferitelor boli şi medicaţiei. De asemenea disfuncţia erectilă se poate datora emoţiilor, respectiv dacă bărbatul se teme de impotenţă atinci devine prea anxios pentru a se excita.

Sindromul văduvului este disfuncţia erectilă temporară care poate apare la bărbat în momentul re-căsătoriei după moartea primei soţii. Probabilitatea de apariţie a acestui sindrom creşte dacă moartea primei soţii a fost după o perioadă îndelungată de boală cu abstinenţă sexuală.

Menopauza are un impact mai mic asupra funcţionării sexuale comparativ cu starea de sănătate sau alţi factori. Boala coronariană, atacul vascular cerebral, diabetul zaharat, depresia şi abuzul de alcool au un impact mult mai mare asupra funcţionării sexuale comparativ cu înaintarea în vârstă, atât la femeie cât şi la bărbat.

Expectanţele societăţii par să aibă un efect mai mare asupra sexualităţii la vârstnici comparativ cu modificările fiziologice. Multe din teoriile asupra îmbătrânirii afectează comportamentul nostru sexual pe măsură ce îmbătrânim.

Conform cu punctul de vedere sociologic asupra dezvoltării umane interesul sexual începe în adolescenţă şi atinge expresia sa maximă la mijlocul perioadei adulte, coincizând cu fertilitatea maximă  şi atractivitatea fizică. Ca urmare, sexul este considerat prerogativul tinereţii. Acest punct de vedere provine practic din valorile tradiţionale care pun semnul egal între sexualitate şi procreere. Deoarece sarcina şi naşterea nu fac parte din experienţele vârstnicului, persoanele de vârsta a III-a se presupune că nu au nevoie şi nu doresc activitatea sexuală (Rossi, 1994), această atitudine reflectând însă discriminarea pe bază  vârstei.

Din punct de vedere istoric sexualitatea umană a fost considerată ca fiind ceva negativ la bătrâneţe. În Evul Mediu se considera că activitatea sexuală a bărbatului vârstnic este o prostie care declanşează râsul, în timp ce activitatea sexuală la femei vârstnice era zugrăvită ca nenaturală şi diavolească. Limitările religioase ale acelei perioade susţineau aceste mituri populare.

Societatea vestică modernă vede îmbătrânirea ca parte a procesului de moarte, iar bătrânii ca fiind defectuoşi sau decrepiţi. În general se crede că vârstnicii sunt impotenţi sau asexuali, multe din aceste credinţe despre sexualitatea la vârsta a III-a fiind simple stereotipuri. Chiar şi mulţi medici adesea presupun că sexualitatea nu este importantă în a treia parte a vieţii.

La vârsta a III-a exprimarea sexualităţii poate deveni dificilă datorită discriminării şi prejudecăţilor societăţii, lipsa de partener, disfuncţiilor sexuale, atitudinilor propriilor copii care acum sunt adulţi, modificării imaginii corporale, atitudinilor anterioare faţă de sex, atitudinilor prietenilor, prohibiţiilor religioase legat de sex în afara căsătoriei, depresiei, lipsei autonomiei deciziei, lipsei de intimitate, conflictelor maritale şi diferenţele de libido.

Vârstnicii sunt implicaţi în relaţii romantice tradiţionale şi ne tradiţionale, inclusiv de coabitare, homosexuale şi lesbiene. Aceştia cu stil de viaţă sexual alternativ întâmpină adesea greutăţi mai mari privitor la sexualitate, mai ales părtinirii culturale conştiente şi subconştiente, lipindu-le suportul familial şi social care este mult mai degrabă oferit cuplurilor tradiţionale sau heterosexuale atunci când unul din parteneri moare. Mai ales printre homosexuali mulţi se tem că într-un stil de viaţă care pare să valorizeze tinereţea şi frumuseţea, atractivitatea lor sexuală se va pierde sau se va transforma în ceva patetic.

Abbink (1983) spunea că intimitatea este o nevoie care se manifestă de la concepţie  până la moarte, şi nu descreşte în intensitate sau semnificaţie în perioada adultă. Intimitatea este menţinută nu numai prin contact sexual ci şi prin atingere, mângâiere, îmbrăţişare, sărut, împărtăşirea bucuriei, ideilor şi valorilor.

Intimitatea are nevoie de atenţie specială la bătrânii instituţionalizaţi, pentru că societatea este în mod special intolerantă faţă de sexualitate la adulţii instituţionalizaţi.

Bătrânii se confruntă cu multe lucruri legate de sexualitate şi unul dintre ele este lipsa de informare. Contrar credinţelor populare vârstinicii doresc să discute despre sexuaitatea lor şi au multe întrebări cărora nu le găsesc uşor răspunsul. Cuplurile ar trebui informate legat de stresul schimbării de roluri şi oportunitea unei reinoiri a companieie şi intimităţii.

Posted in Varstele sexualitatii Tagged with:
%d bloggers like this: