Parafiliile

Ce sunt parafiliile?

Trăsăturile clinice esenţiale ale parafiliei sunt: fantezii recurente şi intense excitante sexual, dorinţe sexuale şi comportamente care în general includ obiecte non – umane, suferinţa sau umilirea partenerului, copii sau persoane care nu consimt la actul sexual.

Aproape toate formele de parafilie sunt domeniul aproape exclusiv al bărbaţilor.

Comportamentul parafiliac apare în mod tipic destul de devreme în cursul  dezvoltării: uneori în copilărie, dar de obicei până la vârsta adolescenţei. Natura fanteziilor parafiliace şi a comportamentelor devine în mod tipic mai elaborată în perioada târzie a adolescenţei şi în perioada adultă timpurie, şi de obicei persoana are mai mult de o singură formă de parfilie.

Simptomele de parafilie       

Pentru parafiliaci interesele sexuale pe care le au sunt trăite ca egosintone sau inerente propriei persoane. Cu alte cuvinte, persoanele care au parafilie rar trăiesc experienţele lor sexuale, fanteziile sau dorinţele ca provocatoare de stress. În loc de aceasta, fanteziile şi dorinţele sunt resimţite ca naturale. Dar persoanele cu parafilie recunosc faptul că interesele lor sexuale se află în afara normei şi pot să se străduiască foarte mult să le ascundă. Persoanele merg să se trateze datorită presiunilor interpersonale sau legale şi sunt forţate să se trateze pentru că au fost prinse. În timpul tratamentului parafiliacii trăiesc de multe ori sentimente conflictuale puternice legate de „pierderea parafiliei”. Pierderea parafiliei este egală cu pierderea propriei sexualităţi şi a unei surse imense de motivaţie şi plăcere.

Datorită naturii puternice a impulsurilor sexuale, persoanele cu parafilie pot alege ocupaţii care să le crească accesul la obiectele sau persoanele care le pot îndeplini parafilia. De exemplu, poate alege să lucreze în domeniul imobiliar pentru a putea spiona persoane dezbrăcte sau care fac sex. Pedofilii pot să se angajeze la cercetaşi sau la o tabără de vară pentru a avea acces la copii de vârsta preferată.

Cauzele parafiliilor

Teoriile biologice susţin că parafiile sunt legate de hormoni. Dar cercetările nu au reuşit să arate vreo legătură între nivelele hormonilor circulanţi şi fanteziile sexuale atipice, dorinţele sau comportamentele sexuale din parafilii. Nivelul crescut de androgeni (testeron) este legat de fanteziile şi de dorinţele sexuale mai frecvente, indiferent de gen sau de tipul fanteziilor. Cu alte cuvinte, testosteronul este legat de cantitatea, dar nu şi de calitatea interesului sexual. Alte teorii biologice mai recente susţin că la persoanele cu parafilie există o funcţionare cerebrală modificată, probabil ca rezultat al unei traume developmentale timpurii, aceste cercetări fiind însă la început .

Explicaţiile psihanalitice ale parafiliior datează din epoca lui Freud. Se presupunea că anxietatea de castrare apare atunci când băiatul descoperă că mama lui nu are penis, şi astfel ajunge la concluzia că ar putea el însuşi să îl piardă. Obiectul fetiş este privit ca substitut inconştient pentu penisul pierdut al mamei. Cu ajutorul fetişului individul ajunge să menţină fantezia inconştientă că partenera sa are un penis, astfel ajungând la anxietate inconştientă de castrare. Băiatul alege un obiect fetiş pentru că hainele sau pantofii femeilor sunt ultimul lucru pe care l-a observat în momentul cristalizat în care băiatul a văzut organele genitale ale mamei. Un fetiş de genul blană se bazează pe simbolismul blănii ca şi păr pubian, iar un fetiş de genul ciorap de nylon reprezintă simbolic picioarele epilate ale mamei.

Explicaţiile mai recente ale parafiliior din punct de vedere psihanalitic se centrează mai mult pe relaţiile obiectuale şi ataşamentul potenţial problematic în copilărie ca precursor devolopmental al parafiliei. Presupunerea populară că cineva cu parafilie a trecut printr-un abuz sau traumă în copilărie se bazează pe perspectiva relaţiilor obiectuale. În esenţă explicaţia este că un abuz în relaţiile timpurii cu părinţii se va manifesta prin probleme de stabilire şi menţinere a relaţiilor intime sănătoase. Astfel, persoana ajunge să îşi satisfacă nevoile sexuale prin mijloace ne-relaţionale (de exemplu un obiect fetiş), pseudo- relaţii (de ex. exhibiţionismul, voyeurismul, etc.) sau relaţii bazate  pe o putere disproporţionată (de ex. sado-masochismul).

Teoriile cognitiv – comportamentale se bazează tot pe experienţele sexuale timpurii, dar din perspectiva gândurilor şi comportamentelor rezultate. De exemplu, condiţionarea clasică explică parafilia prin faptul că orice stimul prezent în timpul experienţelor iniţiale devine ataşat excitării sexuale şi orgasmului. Dacă copilul sau adolescentul se întâmplă să priveaască pe fereastră o persoană dezbrăcată atunci poate fi excitat sexual şi se poate masturba, iar mai târziu această experienţă poate conduce la voyeurism.  Teoria explică faptul că doar unele persoane devin parafiliaci pe baze biologice, respectiv că unele persoane sunt mai predispuse decât altele să îşi asume riscuri. Pe de altă parte, persoana poate evalua o asemenea experienţă în sens negativ sau pozitiv.

Explicaţia prin condiţionare clasică a parafiliei pare a fi cea mai larg acceptată. Teoria se potriveşte cu experienţa multor parafiliaci, care îşi pot aminti un episod sau o serie de episoade care au dat naştere asociaţiilor prezente legate de sex (Kaplan,1991).

Mai recent a fost propus un fenomen cognitiv clasic, efectul Zeigarnik, pentru a explica motivaţia continuă in parafilii. Efectul Zeigarnik se referă la tendinţa oamenilor de a-şi aminti şi a rumina sarcinile întrerupte în proporţie mult mai mare comparativ cu sarcinile îndeplinite. Astfel, un scop sau o nevoie sexuală neîndeplinită duce la încercarea de întoarcere la sarcină pentru a obţine satisfacţie. Cu o frustrare continuă, persoana ajunge la maturitate, experienţele excitaţiei sexuale rămân în trecut, unde pot fi satisfăcute şi devin o parte din repertoriul continuu al persoanei. Această explicaţie se potriveşte cu observaţia că parafilia pare să fi apărut exclusiv în ţările vestice începând cu secolul 19, odată cu abundenţa stimulilor sexuali expliciţi, în combinaţie cu interdicţia comportamentului sexual deviant.

Teoriile existente sunt însă speculative şi pentru a putea explica parafiliile este nevoie de date suplimentare.

Tipuri de parafilii

Parafiliile includ:

Exhibitionismul: expunerea organelor genitale proprii unui străin. Uneori persoana se masturbează în timp ce se exhibă (sau în timp ce îşi imaginează că se exhibă). Dacă persoana trece la realizarea acestor pulsiuni, nu există în general nici o tentativă de activitate sexuală ulterioară cu străinul. în unele cazuri, individul este conştient de faptul că doreşte să surprindă sau să şocheze observatorul. In alte cazuri, persoana exhibitionista are fantezia excitantă sexual, că observatorul se va excita şi el sexual. Debutul survine de regulă înainte de varsta de 18 ani, însă poate avea loc şi la o varsta mai avansată.

Fetisimul:  utilizarea de obiecte inerte („fetişuri”). Printre cele mai frecvente obiecte fetiş se află chiloţii de damă, sutienele, ciorapii, pantofii, cizmele sau alte articole de îmbrăcăminte. Persoana cu fetişism se masturbează frecvent în timp ce poartă, mângâie sau miroase obiectul fetiş, ori poate cere partenerei sexuale să îmbrace obiectul în timpul raporturilor sexuale. De regulă, fetişul este cerut sau intens preferat pentru excitaţia sexuală, în absenţa sa putând exista disfuncţie erectilă la bărbaţi. Această parafilie nu este diagnosticată când fetişurile sunt limitate la articole de îmbrăcăminte feminină utilizate în travestire, ca în fetişismul transvestic, sau când obiectul este stimulant genital, pentru că el a fost destinat acestui scop (de ex., un vibrator). De regulă parafilia începe în adolescenţă, deşi fetişul se poate să fi fost înzestrat cu o semnificaţie specială precoce în copilărie. Odată instalat, fetişismul tinde a fi cronic.

Frotteurismul:  implică atingerea şi frecarea de o persoană care nu consimte. Comportamentul survine de regulă în locuri aglomerate, din care individul poate scăpa uşor de arestare (de ex pe trotuare aglomerate sau în vehiculele de transport public). El îşi freacă organele genitale de coapsele sau fesele victimei sau îi mângâie organele genitale ori sânii cu mâinile. In timp ce face aceasta, el îşi imaginează de regulă o relaţie afectuoasă, exclusivă, cu victima. El recunoaşte însă că, pentru a evita o posibilă urmărire, el trebuie să scape detectării după atingerea victimei sale. De regulă parafilia începe în adolescenţă. Cele mai multe acte de frotaj survin când persoana este în varsta de 15-25 de ani, după care apare un declin gradual în frecvenţă.

Voyeurismul:  implică actul privirii unor persoane care nu-şi dau seama că sunt privite, de regulă străini, care sunt nude, în procesul dezbrăcării ori angajaţi în activitate sexuală. Actul privitului este efectuat în scopul obţinerii excitaţiei sexuale şi, în general, nu este avută în vedere activitatea sexuală cu persoanele observate. Orgasmul, produs de regulă prin masturbare, poate surveni în cursul activităţii voyeuristice ori, mai târziu, ca răspuns la amintirea a ceea ce individul a fost martor. Adesea, aceşti indivizi au fantezia de a avea o experienţă sexuală eu persoana observată, însă în realitate aceasta survine rar. In forma sa severă, scoptofilia („peepingul”) constituie forma exclusivă de activitate sexuală. Debutul comportamentului voyeuristic are loc de regulă înainte de varsta de 15 ani. Evoluţia tinde a fi cronică.

Posted in Parafilii Tagged with: , , , , ,
%d bloggers like this: